● Cînd e vorba de literatură, Borges preferă pasiunea pentru subiect goanei după stil. Atunci, de ce detesta Borges tangoul? Cum poți să prețuiești pasiunea în literatură și să bombăni tangoul? Cu atît mai misterioasă această știută antipatie a lui Borges pentru tango, cu cît îi plăcea milonga și adesea amintea cu mîndrie că a și scris versuri pentru anumite milongas. Recoltez, din cîte pagini scrise de Borges îmi vin în minte, cîteva motive pentru care Borges detesta tangoul. Primul, vulgaritatea. Tangoul e un produs de bordel (Borges amintește undeva cît de ridicoli erau bărbații din Buenos Aires care dansau la colț de stradă tango între ei, pentru că greu puteau găsi o femeie care să accepte să danseze acel dans de curve), iar senzualitatea sa e nerușinată. Al doilea, violența. „Tangoul cuțitelor”. Tangoul are ceva umbros-amenințător. Cineva din apropiere își poate pierde mințile în pasiunea aceasta tumultuoasă și poate deveni violent. În fine, al treilea motiv e și paradoxal, tangoul este o suprimare a masculinității, a machismului. Borges spune undeva că un „compadrito” care se respectă nu admite o asemenea dependență și nu se vulnerabilizează sufletește în asemenea hal față de o femeie. În 1965, Argentina întreagă aștepta cu sufletul la gură rezultatul primei colaborări dintre scriitorul ei cel mai important, Jorge Luis Borges, și compozitorul ei cel mai important, Astor Piazzolla. A rezultat un disc, El tango, găsibil și azi, pe care vă las să-l judecați singuri. Și o polemică între cei doi titani, care nu s-au înțeles deloc. Interesant este că fiecare îl acuza pe celălalt de același lucru: de surzenie. Piazzolla a spus despre Borges că a scris versuri splendide („niciodată nu am citit ceva mai frumos”), dar că în materie de muzică era de-a dreptul surd („nu știe nimic, nimic și nici nu-l interesează muzica deloc... nu face diferența între Beethoven și Juan de Dios Filiberto”). Borges, la rîndul lui, a spus despre Piazzolla că „nu are auz deloc – e singurul om pe care l-am cunoscut în viață la care surzenia muzicală se conjugă perfect cu surzenia poetică”.
● Cu mulți ani în urmă, Andrei Pleșu a publicat o carte intitulată Despre îngeri. Cartea a avut mare succes. Cînd a fost lansată la Cluj, evenimentul s-a petrecut la Universitate, într-un amfiteatru plin de oameni. După ce autorul a vorbit despre carte și despre îngeri, publicul a fost invitat să pună întrebări. Din sală, cineva, probabil preocupat mai mult de imaginarul medieval decît de teologie, a întrebat: „Ce legătură vedeți între îngeri și eter?”. Andrei Pleșu nu a înțeles bine și a întrebat la rîndul lui: „Între îngeri și etern?”. „Nu”, a răspuns spectatorul, „între îngeri și eter”, a precizat acesta silabisind pentru claritate. „Aha”, zice Andrei Pleșu lămurit, „între îngeri și eter, deci. Era mult mai interesantă întrebarea despre îngeri și etern...” Mi-a venit în minte acest incident citind un fragment dintr-un dialog purtat de Borges cu Willis Barnstone. Barnstone: „Cînd Hart Crane a scris la mașină «această mare aripă (wing) a eternității» și-a dat seama că a bătut din greșeală «această mare clipă (wink) a eternității» și pentru că suna mai bine a lăsat-o așa.” Borges: „«Clipă» sună mai bine decît «aripă»? Nu, nu cred. Nu sînt de acord. Cum să poți prefera «clipă» în loc de «aripă»? Nu, nu poți continua așa.” Barnstone: „În orice caz, Hart Crane a greșit fie bătînd la mașină, fie compunîndu-și poemul și întrebarea mea este dacă greșelile pe care le facem...” Borges: „Eu prefer «aripă» în loc de «clipă»...” Barnstone: „Greșeli personale, profesionale, literare. Unele ne aduc dezastrul, altele numai lucruri bune.” Borges: „Viața mea este o enciclopedie de greșeli. Un adevărat muzeu.”
● În 1955, la 56 de ani, Borges a orbit. Era anul în care Argentina scăpa de Peron, ceea ce l-a bucurat pe Borges. De asemenea, era anul în care a fost numit director general al Bibliotecii Naționale, un vis împlinit pentru el. Și-a pierdut vederea treptat, lent, ca o înserare lină, de la an la an. Știa că va orbi, pentru că tatăl său orbise, bunicul său orbise și străbunicul său orbise. A primit orbirea ca pe un privilegiu. Relația lui cu lumea nu s-a schimbat prea mult, semn că își construise totul, în interior și în exterior, așteptînd momentul întunecării. Orbirea a îmbogățit, totuși, relația lui Borges cu lumea, căci Borges a început să vadă cu mintea. „Uneori, văd o carte închisă pe o masă și îmi spun că aș putea citi acea carte, dar ceva în interiorul visului meu îmi spune că este imposibil și atunci am grijă să nu o deschid.” Ca într-un faimos vers eminescian, închiderea ochiului din afară a deschis ochiul din interior.
Borges a scris poeme memorabile despre orbire. Unul dintre ultimele, scris în 1975, este, cred, și cel mai faimos dintre ele. Se cheamă chiar așa, „El ciego” („Orbul“). Structura sa (trei strofe, primele două de cîte patru versuri, a treia de șase versuri) este englezească, shakespeariană mai exact, ceea ce trimite nu doar la pasiunea pe care Borges a avut-o pentru acest gen de poezie, ci și la rigoarea învechită care domină universul unui orb. Poemul vorbește despre un bătrîn care privește o oglindă: „Nu știu care este fața care mă privește / cînd privesc fața din oglindă...” Începutul poemului este, așadar, abrupt. Sub titlul „Orbul”, primele două versuri induc imediat tema ambiguității oglinzii. „...nu știu ce bătrîn îmi apare în reflexia ei / cu tăcută și deja obosită furie”. Cum poate un orb să privească o oglindă? Și ce „răspuns” poate da oglinda unui orb? Borges a spus cu alt prilej: „Orbirea nu este o situație vrednică de milă, este un mod de viață”. Dar să nu mergem imediat în direcția în care pare că ne cheamă ideea și să spunem că toți oamenii sînt într-o anumită măsură orbi. Nu că nu ar fi adevărat, dar e banal. Pe cît de tragic, pe atît de banal. Iar lui Borges îi repugna banalul.
Foto: Jorge Luis Borges (wikimedia commons) ADEVARUL.RO