Când îi pronunți numele, în fața ochilor tăi trec imagini preluate din natura bogată, flori de toate culorile și păduri cu mult verde în toate nuanțele. Când asculți muzica sa, sentimente de duioșie și lirism te învăluie; nu lipsesc nici momentele de furie, o furie dezlănțuită ca de pildă în Simfonia care poartă numărul VI și titlul Pastorala. Curând însă, forțele răului se potolesc și razele benefice ale soarelui restabilesc echilibrul spre a savura parfumul plăcut al stropilor de ploaie ce se păstrează un timp limitat, pe frunzele copacilor. Sunt 250 de ani de când s-a născut, dacă nu ar fi intervenit un virus malefic care să schimbe fața întregii lumi, am fi beneficiat de multe concerte care ar fi recapitulat parte din multele opusuri semnate și parafate de uriașa sa personalitate. La modul particular, destinul nu i-a hărăzit fericirea. Auzul (ironia soartei ?) i se slăbește pe zi ce trece, devine surd la vârsta la care talentul încă îl constrânge și îl îndeamnă să compună fără încetare; nu mai poate savura muzica sa splendidă decât imaginând sunetele configurate sonor pe care le așternuse pe foile cu portativ. Totuși, nu încetează să scrie, se nasc capodopere după capodopere spre bucuria contemporanilor și a generațiilor viitoare. A fost profund implicat în viața socială a perioadei în care a trăit; a iubit libertatea, martoră este simfonia a noua care s-a născut sub imperiul necesității de a se face explicit în ceea ce vrea să transmită. Deși nu se obișnuia în acele vremuri, simfonia ca formă fusese par excellence destinată exclusiv orchestrei, considerată ca fiind culmea muzicii absolute, el face apel la cuvintele scrise de către Schiller, în Oda Bucuriei, spre a declara că „…Toți pe lume frați noi suntem…” Ultima parte a Simfoniei a devenit Imnul oficial al Europei Unite. Opera „Fidelio” – altminteri singura sa operă – este dedicată și ea libertății, scenariul descrie curajul unei soții care încearcă să-și salveze soțul din temnițele dictatorului. Vraja sonorităților diferitelor instrumente îl conduce către explorarea diverselor combinații de timbruri, bogata sa muzică de cameră stă mărturie aserțiunii. Vocea umană l-a fascinat tot timpul, dorul continuu din pricina dragostei neîmpărtășite care l-a acompaniat mereu, va da naștere frumoasei lucrări sub titlul generic „An die ferne Geliebte” (Iubitei de departe), lucrare considerată ca fiind primul ciclu de Lieduri în cronologia etapelor muzicale. Cele 722 de opusuri care îi poartă semnătura sunt dedicate unui splendid mozaic al tuturor resurselorsonore care îi stăteau la dispoziție la acea oră; pianul este un punct de referință nu numai pentru că el însuși a fost un virtuoz al instrumentului, dar și pentru că a constituit un punct de plecare în experimentarea multiplelor combinații și inovații ale armoniei, preocupare majoră în viziunea sa. Cele 32 de sonate pentru pian alături de cele 5 concerte pentru pian și orchestră constituie și astăzi o provocare serioasă pentru soliștii care se apleacă asupra acestor lucrări. Cvartetele concepute pentru două viori, violă și violoncel, ocupă un loc important în spectrul sonorității camerale, ele, pe de o parte sunt considerate ca fiind un omagiu adus lui Haydn și Mozart, pe de altă parte,constituie exemple demne de urmat de către generațiile de compozitori cei aparținători ai epocilor următoare clasicismului. Fără a fi exhaustiv desigur, acest memento și-a propus să aducă un adânc elogiu unuia dintre cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor…